Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.

Sunt psihoterapeut integrativ și însoțesc oamenii în întâlnirea cu ei înșiși. Cred că relația terapeutică oferă un context în care oamenii pot experimenta, în siguranță, moduri autentice de a fi cu ei înșiși și cu ceilalți. Fie că lucrăm individual, în cuplu sau în grup, scopul rămâne același: mai multă libertate în felul în care oamenii aleg să trăiască, iar din această experiență apar decizii, schimbări și o viață trăită mai conștient.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Învăț prin experiență. Aproape fiecare decizie importantă din viața mea a început cu ceva ce am ales să trăiesc înainte să îi pot înțelege pe deplin sensul.

Într-un moment în care aveam nevoie de o schimbare de paradigmă, am făcut o săritură cu parașuta. Atunci am crezut că este doar despre curaj. Privind în urmă, înțeleg că era începutul unui proces mult mai profund. Apoi a urmat una dintre cele mai importante decizii din viața mea: schimbarea direcției profesionale.

Câțiva ani mai târziu, am ales să petrec o lună singură în India. A fost una dintre cele mai intense experiențe de regăsire. M-am întâlnit cu liniștea, cu singurătatea, cu întrebări la care nu căutam răspunsuri imediate și cu emoții pe care nu mai voiam să le evit. Am înțeles că unele schimbări nu apar atunci când găsim răspunsul potrivit, ci atunci când avem suficient curaj să rămânem cu noi.

Când o experiență îmi schimbă felul în care mă raportez la mine și la lume, urmează întotdeauna o decizie importantă, sau poate ea este luată deja. De aceea am învățat să am încredere în experiență. Corpul și viața intuiesc uneori direcția cu mult înainte ca mintea să o poată accepta sau explica.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?

A fost o perioadă, nu o zi, din propria mea psihoterapie psihanalitică. Îmi amintesc că am realizat că, pentru prima dată, nu încercam să fiu altcineva decât eram. Mă simțeam conținută, în siguranță și fără nevoia de a mă apăra. Am înțeles că schimbarea nu începe cu explicații mai bune, ci cu o relație în care sistemul nostru nervos învață că este în siguranță. Atunci am știut că vreau să construiesc pentru alți oameni același tip de experiență. De atunci, relația terapeutică a devenit centrul felului în care lucrez. A fost momentul în care am știut că spunându-mi adevărul voi supraviețui, oricum ar fi.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

În perioada în care conduceam o clinică medicală, psihoterapia ocupa încă un loc secundar în viața mea profesională. Îmi plăcea să înțeleg sistemele, să găsesc soluții și să organizez lucrurile, totul având la bază rigoare, structură și responsabilitate. Anii aceia m-au învățat disciplină, perseverență și respect pentru oameni. Nu regret nicio clipă petrecută acolo, pentru că tot ceea ce construiesc astăzi are și fundația acelor ani.

În acea perioadă a venit spre mine o persoană care avea nevoie să fie însoțită. Pe măsură ce relația terapeutică s-a construit, am văzut cum, într-un spațiu de siguranță, a început să fie autentică, să ia propriile decizii și să își recapete autonomia. În acel moment am înțeles că persoana din fața mea mă învăța ceva ce exista deja în mine. Ea avusese curajul să trăiască ceva ce eu încă amânam.

Momentul acela mi-a confirmat că aceasta este munca pe care vreau să o fac pe deplin. Am ales să îmi schimb direcția profesională și să mă dedic în întregime psihoterapiei.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Cel mai mult m-a costat să fac publică schimbarea direcției mele profesionale. Aveam o direcție clară, aproape douăzeci de ani de muncă, recunoaștere profesională, un sistem care funcționa, stabilitate și o carieră frumoasă. Tocmai de aceea, mulți oameni vedeau doar identitatea de medic și se întrebau de ce aș alege psihoterapia.

Am înțeles atunci că ceea ce nu este familiar poate genera îngrijorare, iar această îngrijorare se proiectează adesea asupra celui care alege să schimbe direcția. A fost nevoie să am mai multă încredere în ceea ce simțeam decât în așteptările celor din jur.

Privind în urmă, a meritat. Pentru mine, schimbarea nu a însemnat să renunț la medicină, ci să îi dau un sens mai larg, medicina și psihoterapia nu se exclud, ci se completează și îmi permit să privesc omul ca pe un întreg.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău?

Patru dintre cele mai întâlnite sfaturi în domeniul meu sunt: „este suficient să conștientizezi”, „gândește pozitiv”, „timpul vindecă” și „ieși din zona de confort”. Experiența mea arată altceva. Conștientizarea deschide procesul, dar nu produce schimbarea. Gândirea pozitivă nu poate înlocui emoțiile care au nevoie să fie trăite și integrate. Timpul nu schimbă automat ceea ce evităm, ci poate consolida aceleași tipare. Iar ieșirea din zona de confort devine posibilă atunci când omul se simte suficient de în siguranță încât să poată experimenta un mod nou de a fi în relație cu sine și cu ceilalți.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Respirație, corp, mișcare. Sunt primele lucruri la care mă întorc când mă simt blocată. În loc să caut imediat explicații sau soluții, îmi ajut sistemul nervos să revină într-o stare de siguranță. Câteva minute de respirație conștientă, o plimbare sau puțină mișcare sunt suficiente pentru a schimba felul în care mă raportez la ceea ce trăiesc. Dintr-o stare de siguranță, lucrurile nu devin neapărat mai ușoare, dar devin mai clare, mai așezate și mai ușor de cuprins. Deciziile apar cu mai puțin efort, iar următorul pas devine, de cele mai multe ori, evident.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj, ce i-ai recomanda concret să facă?

Aș cumpăra o carte despre exact domeniul în care simt că sunt blocat și aș dărui-o cuiva. Sau aș invita la o cafea o persoană cu care aș putea vorbi despre acel subiect, împărtășind ceea ce știu și ceea ce caut încă să înțeleg. De fiecare dată când ofer ceva în aria în care eu însumi am nevoie să cresc, simt că plantez semințele schimbării și în mine.

Apoi mi-aș oferi câteva ore în natură. Mi-aș pune corpul în mișcare, aș merge, aș respira și aș lăsa ritmul corpului să îl regleze pe cel al minții. Cred că blocajele se schimbă mai ușor atunci când ne reconectăm la corp, la natură, la relații și la sentimentul că facem parte din ceva mai mare decât problema pe care o trăim.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii?

Conceptul care mi-a schimbat fundamental felul de a lucra este ideea de „holding environment” a lui Donald Winnicott: un cadru relațional suficient de sigur încât omul să poată exista fără să se apere permanent. Mi-a clarificat că schimbarea profundă apare atunci când persoana se simte conținută, văzută și suficient de în siguranță pentru a experimenta alte moduri de a fi. De aceea, în munca mea, relația terapeutică, corpul și siguranța preced explicația și intervenția.

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant?

Am o notiță în telefon în care adun idei, întrebări, citate și observații exact în momentul în care apar. Inspirația vine când sunt autentică, și asta se vede în viața de zi cu zi. Când creez un curs, un articol sau o prezentare, rareori pornesc de la o pagină goală. Creez din lucruri trăite și notate în timp.

Uneori desenez sau schițez ceva într-un moment oarecare al zilei.

Pentru mine, consecvența nu înseamnă disciplină perfectă, ci obiceiul de a nu pierde ideile atunci când apar.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi?

În perioada aceasta mă întorc des la Khaled Hosseini și la Splendida cetate a celor o mie de sori. M-a făcut să privesc mai atent felul în care istoria ajunge să trăiască în oameni, iar traumele unei generații devin, uneori, modul de viață al următoarei. Lucrând cu multe femei, văd cât de des se repetă teme precum sacrificiul, supraviețuirea, vinovăția, tăcerea sau lipsa libertății, chiar dacă decorul istoric este complet diferit. Cartea mi-a confirmat că, pentru a înțelege prezentul unei persoane, avem nevoie să privim și povestea familiei și a generațiilor care au precedat-o.

Istoria nu se repetă identic. Se repetă prin tiparele relaționale pe care fiecare generație le transmite mai departe până când cineva devine suficient de conștient și suficient de în siguranță încât să le transforme.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Cea mai grea decizie din ultimii trei ani a fost să închid cabinetul medical pe care îl construisem timp de aproape 20 de ani. Nu a fost o decizie luată într-o zi, ci un proces lung, în care am ales, treptat, între o identitate profesională construită în timp și chemarea către o direcție care căpăta tot mai mult sens pentru mine.

Partea cea mai dificilă a fost că nu plecam dintr-un loc în care îmi era rău. Plecam dintr-un loc în care făcusem bine, alături de oameni care îmi fuseseră aproape ani la rând și față de care simțeam recunoștință. Tocmai de aceea, decizia a cerut mult curaj.

Am luat-o ascultând ceea ce propria mea psihoterapie mă învățase deja: că sensul merită urmat chiar și atunci când nu poți vedea încă întreaga cale. Astăzi sunt recunoscătoare că pot fi martoră la unele dintre cele mai intime și autentice întâlniri ale oamenilor cu ei înșiși. Pentru asta am ales să creez, în fiecare zi, relații terapeutice, spații de siguranță și experiențe în care schimbarea poate apărea.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Am învățat că frica nu este întotdeauna un semn că mergi în direcția greșită. De multe ori, ea apare exact în locul în care urmează cea mai mare dezvoltare. Cele mai importante decizii din viața mea au fost și cele care au venit cu cele mai multe îndoieli și cel mai mare disconfort. Privind în urmă, observ că tocmai acele locuri au devenit sursa celor mai valoroase schimbări și, uneori, chiar a diferențiatorului meu profesional. Curajul nu a însemnat să nu îmi fie frică, ci să aleg să merg mai departe fără să aștept ca frica să dispară.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?

Pentru mine, a merge înainte fără garanții înseamnă să nu aștept momentul în care dispare frica sau apar toate răspunsurile. Înseamnă să fac următorul pas atunci când simt că direcția are sens și este în acord cu valorile mele, chiar dacă nu pot vedea încă unde va duce. Înainte să iau o decizie importantă, mă întorc la corp, îmi observ starea și verific dacă aleg din frică sau din autenticitate. Dacă răspunsul vine din autenticitate, fac pasul. Restul se construiește pe drum.

Înseamnă să aleg, în fiecare zi, o viață care mă reprezintă mai mult decât orice în etapa în care mă aflu, chiar înainte să știu cum va arăta. Înseamnă să trăiesc cu mai puține așteptări și cu mai multă disponibilitate pentru ceea ce apare. Să întâlnesc oameni deschiși către proiecte noi, să particip la experiențe care mă cheamă, să pun întrebări fără să mă grăbesc să găsesc răspunsurile și să privesc greșelile cu mai multă curiozitate și blândețe.

În fiecare zi simt că construiesc ceva care face sens, îmi aduce mai multă coerență și mă apropie de omul și de terapeutul care vreau să fiu. Apoi, această schimbare se reflectă firesc în exterior. Fiecare pacient, fiecare întâlnire și fiecare relație au contribuit la ceea ce sunt astăzi. Iar asta îmi amintește că, oricum, drumul este doar înainte.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?

În primul rând, te-aș felicita că ai îndoieli. De cele mai multe ori, amânarea înseamnă că ai ceva important de spus, de creat sau de schimbat. Înseamnă că există o voce în tine care încearcă să iasă la suprafață.

Apoi, m-aș întreba ce se află în spatele acestei amânări. Și eu, la fel ca mulți alții, a trebuit să îmi dau voie să devin omul care sunt astăzi. Am înțeles că nimeni nu îți poate da această permisiune în locul tău. Oamenii te pot încuraja, susține și însoți, dar alegerea de a fi autentic îți aparține.

De aici vine și frumusețea procesului. Este mai dificil, dar este infinit mai autentic, pentru că vorbește despre cine ești cu adevărat, nu despre cine ai încercat să fii pentru ceilalți.

Apoi, dă-ți voie să greșești, să eșuezi și să fii dezamăgit. De multe ori ne este mai teamă de emoțiile pe care credem că le vom trăi decât de evenimentele în sine. Când alegi să trăiești o emoție, în loc să o eviți, înseamnă că ai încetat să mai amâni. Iar de acolo începe, de cele mai multe ori, viața pe care voiai să o trăiești.